Roxelana RADU Jurnalist „cu state vechi” (cum se spune), a trecut prin mai toate redacțiile ziarelor și televiziunilor locale – Senator, Muntenia, OPINIA, Viața Buzăului, Campus TV – apreciind că și-a creat un stil propriu de-a lungul carierei. Iubește rock-ul și pe Mario Vargas Llosa, îl așează pe Emil Brumaru alături de Esenin, Ezra Pound și Whitman într-un top al poeților preferați. I-ar plăcea să trăiască într-o „colibă pe mal de apă vie/ acoperită cu crenguţe de iasomie/ un săculeţ de mălai, un samovar de ceai/ obleți uscați, fructe pădureţe/ fără de griji, făr’de măști pe fețe… Şi dacă Dumnezeu e femeie și zeu/, poate mai trece uneori pragul pustiului meu…”. Reporter: Este profesia de jurnalist una specială, care necesită anumite calități și dacă da, de ce? Dan Dinu: Chiar dacă nu mai ai o rubrică permanentă în ziar, o emisiune TV, un blog, nu există „ai fost” în jurnalism. Rămân imprimate în ADN modul de a privi realitatea, de a „citi” lucrurile, de a filtra, analiza, de a „scrie” faptul divers. Ești jurnalist profesionist, mori jurnalist! Cât despre calitățile necesare, aici lucrurile sunt simple: coloană și stomac! Ulcerul e boală profesională la reporterul de teren, ăla adevărat, coloană în dublu sens, și vertebrală și verticală, și aș mai adăuga bun simț, cultură, și altele, tot mai rare de la o vreme. Când am început eu să visez cum e să devii jurnalist, de vină a fost un film (suntem din generația crescută cu eroi din cărți și de pe ecrane) despre legendara, iconica Afacere Watergate (Watergate Scandal), una dintre marile izbânzi mediatice, urmare căreia un președinte american și-a dat demisia, iar reporterii Bob Woodward și Carl Bernstein, de la Washington Post, au primit premiul Pulitzer. Wow, mi-am zis, ce înseamnă să fii ziarist!, și cam asta a fost, dar să nu ne iluzionăm, mai aproape de adevăr e tot al nostru Caragiale, cu a sa replică nemuritoare: scârța, scârța pe hârtie… Rep: Care sunt provocările profesiei de jurnalist, din perspectiva experienței proprii? D.D.: Fix așa, e o provocare în sine această profesie, atât prin actul propriu zis, produsul jurnalistic care-ți poartă numele, și căruia cauți să-i adaugi valoare performativă, care îl angajează complet pe autor, dar și prin curajul de care e adesea nevoie, mergând până la expunerea propriei persoane. Nu e doar găsirea acelui „cuvânt ce exprimă adevărul”, cum spunea domnul Eminescu, poate cel mai mare (și) gazetar român, trebuie să ai grijă ca acel adevăr să fie bazat pe probe solide, pe surse credibile, verificate, nu să mergi la „rupere” morală. Jurnalistul, în aproape tot ce scrie, și mă refer la anchete, reportaje, articole de fond, nu la informații generale, utile și ele, depune mărturie și despre sine, lasă o urmă. Am semnat cu pseudonim – Dan Dinu (în acte sunt Ionel) deoarece așa mi-au spus ai mei de copil, așa mă strigau prietenii, așa am intrat în cenaclu, așa eram cunoscut. Dar mi-am asumat fiecare rând scris, chiar dacă, în goana pamfletului, înțepam oameni altminteri simpatici, puteam atunci să folosesc un cognomen, un alias, niște inițiale oarecare, cum se mai practică, n-am făcut-o. O provocare, tranșată cu zâmbete, era fix în ajun de Sfântul Ion, apropo de onomastică, mă prindea mai mereu la frizerie, pe atunci aveam ce ferchezui, salon frecventat și de comandantul Poliției Buzău de la acea vreme, tot un Ion, tiz și om bun să-l ungi pe pâine. Cum se nimerea, cine își băga coada, ne întâlneam invariabil așteptând la rând pe scaune, schimbam amabilități, ambii știam ce va fi a doua zi pe deschidere în ziar, în ochiul optic din „front page”, devenise o tradiție. Un titlu bolduit, gen: „În ograda lui Ion, Ce isprăvi mai fac subalternii Comandantului?”, un perdaf pe care îl încasa stoic, și de care se făcea culpabil fiindcă, nu-i așa, nu avea rost să critici vreun șef de post, direct responsabil de vreo boacănă, dădeam taman la vârf, clamam să se ia măsuri. Era și o mândrie, și o naivitate, încă mai credeam că putem schimba lumea. Dar zâmbetul lui era sincer, instituțional, respecta presa, poate se și amuza, era un om de spirit, iar autoironia e o virtute. Dar, și asta e esențial din toată anecdota, strict reală – presa era respectată! Se mai întâmplă asta acum? Nu știu a răspunde. Rep: Sunteți considerat unul dintre cei mai buni jurnalişti ai Buzăului, părerile sunt unanime în această privință… D.D.: Cu modestia care mă caracterizează, pentru a răspunde în același registru, da, mi se cam dusese faima de „bau-bau”, nu scăpa lesne pe atunci mai oricine intra în malaxorul vreunui ziar. Am avut și procese de presă, m-a chemat la judecată un dom’prefect pentru o replică din Caragiale, vreo doi avocați, un trepăduș de partid. Nu e ăsta un etalon al profesiei, dar vorbim despre vârsta de început a presei post 1989, când toate erau în fierbere și-și căutau o matcă nouă. Cumva, Legea de protecție a datelor personale a venit într-un moment oportun, se cam sărea calul, nu a fost un căluș în gura media, sunt altele, de ordin patronal, financiar, partizan. Și s-a lăsat o portiță, aceea a notorietății, dacă este vorba despre persoane publice, absolut firesc trebuie spuse lucrurile cu nume și prenume, cu verb și adjectiv. Până la urma urmelor, totul ține de deontologia jurnalistică, nicio lege nu te învață cum să-ți faci onest meseria, e vocație sau nu e. Nu știu dacă sunt unul dintre jurnaliștii buni, dar am fost unul de rezistență, din stirpea singurătății ziaristului de cursă lungă. Iar ziaristului de cursă lungă îi este dat să rămână un însingurat, un solitar, va pierde amici, va câştiga inamici… Rep: Ați avut şansa de a scrie în presă după 1989. Ați fost martor la toate schimbările sociale. Cum a fost munca de gazetar și cum vedeți presa de astăzi? D.D.: „După 1989”, sintagma care ar fi urmat să despartă apele, de parcă apărea un nou profet și dădea cu toiagul în stâncile comunismului. Și bine ar fi fost să fi făcut-o cineva, să se despartă și să se reașeze limpede, public, neregizat, netrucat. A ieșit ceva tipic românesc, o harababură geopolitică, o răsturnare de sistem căreia jurnalismul i-a rămas dator să-i deslușească, să-i descifreze culisele, să-i spună adevărul gol-goluț, să dezlege dilema rezumată în cunoscuta formulă: A fost sau n-a fost!? Ce a fost, în fond, că Revoluție sigur nu… Cât despre presa de azi, care se credea, și poate se mai închipuie o mare putere, a rămas martor mut la eșecuri repetate, obiective ratate, la un spectacol politic jalnic. Luăm exemplul cu pandemia, e și cel mai recent, ar mai fi războiul de la hotare, dar cum se comentează pe acest subiect e deranjant de neprofesionist, spre penibil. Așadar, media trebuia să pună întrebări în pandemie, dar nu să-și dea cu presupusul, cu stângu’-n dreptu’ despre formula virusului și tratamente minune, pentru asta erau specialiști reputați, dar tocmai opinia lor nu s-a auzit în vacarmul general. Trebuia media să întrebe de contracte, despre unde merg banii, cine i-a păpat, cum au ieșit costurile alea ditirambice pentru o mască, o cârpă adică, o injecție la chiuvetă, asta e misia ei, să întrebe. Dar s-a dedulcit și ea la banul public, s-a cuplat ca la tubul cu oxigen, destui vectori media au intrat în moarte clinică de la suprasaturație de pompat reclame. Trist, să treci prin ciumă și jurnalistul să fie suplinit de influencer, să se mute centrul de opinie în nebuloasa online, unde fake-news e cuvântul cheie! Ezit să mă pronunț asupra capacității intelectuale și fibrei morale a așa numiților influenceri, ezit, că altfel m-aș lua cu mâinile de cap. Și nu se merită, pentru a le reproduce lejeritatea limbajului, spontan, dar cumplit de limitat, probabil viitoarea ediție din DOOM, cu barbarisme, pardon- neologisme, cu tot, va încăpea pe o pagină de mail, dai click și ai vocabularul în 3,5 pași. Rep: Căror oameni le datorați devenirea culturală, spirituală şi formarea ca om de presă? D.D.: Cu ceva timp în urmă, revista UZP a lansat o dezbatere despre presa de provincie, cum mai viețuiește, mai concret spus: cum supraviețuiește?, privind cumva în oglinda trecut-prezent, cum a început și unde se află, sub genericul „Focar de jurnalism”. Generoasă sintagmă, remarcam cu acel prilej, și numai dacă te trimite la legenda focului furat de la zei și dăruit muritorilor. Însă, mai ales, cu sensul ei de „vatră”, nelipsită din tinda caselor țărănești, pe care se pregătea mâncarea, se cocea pâinea, se odihnea omul la căldură. Loc de baștină, de origine, partea centrală a unei așezări, axis mundi. Desigur, un focar, așa cum sugerează jocul de cuvinte, are nevoie de o scânteie, sau mai curând de un… fochist (în franceză, „chauffeur”, adică fochist, a derivat în șofer, fiindcă primele motoare erau pe lemne). Este ceea ce s-a petrecut (și cu certitudine nu este un caz singular, pe principiul – cine nu are bătrîni, să-i… importe) și cu jurnalismul post-revoluționar din urbea Buzăului, unde „scânteia” s-a numit Corneliu Ştefan, mentorul cotidianului OPINIA. La şcoala acestuia, precum din Mantaua lui Gogol, s-a format, și s-a revărsat apoi prin varii publicații, o veritabilă generație de jurnalişti buzoieni post-decembrişti, din rândurile cărora face parte și subsemnatul. Pentru a rămâne la analogia cu focul dăruit muritorilor, aș adăuga că jurnalismul are și această tentație, de a fura meserie și a preda flacăra mai departe, precum torța olimpică. De găsit, de devenit, de datorat, am făcut-o la OPINIA, sub ochiul lui Corneliu Ștefan, cel ce a impus un principiu, un blazon: neabătut critic la adresa puternicilor clipei, indiferent de culoarea politică! O normă și o noimă, pierdută în ceața prezentului din presa autohtonă. Cât am lucrat sub mâna domnului Ștefan, aveam o dârzenie, sentimentul acela că poți muta munții, iluzoriu desigur, dar îmbărbătător. Omul acela longilin, cumva filiform, ascetic, liderul media care pompa sânge în venele publicației, aveam să aflăm, pe surse, că era grav bolnav, i se ținea inima într-o ață. Era cvasipermanent în redacție, la ședința matinală de sumar, la paginat, la ultimele retușuri, la Ultima Oră (un soi de breaking news), să dea zvâc unui titlu, să vadă bunul de tipar. Copacii mor în picioare. Sau, cum spuneam, ești jurnalist, mori jurnalist! Și, trebuie să amintesc că, întâmplător, sau nu, privind retrospectiv, tot unui ziarist îi datorez o filă din devenirea-mi culturală, mult prea discretului Puiu Cristea, amfitrionul unui cenaclu care ne strângea în junețe pe mai toți cei care s-au dedicat scrisului din generația mea, și unde desanta un rebel-experimental de talia lui Gheorghe Iova, la școala textualistă a căruia am ucenicit o vreme. „Pro domo”, aș pleda pentru ziarul gutenbergian, în format print, pe care poți să-l pipăi, foșgăi, să-i simți cerneala în nări, să-l deschizi acasă sau la birou, lângă ceașca de cafea. Pentru un popor sastisit de spectacolul politichiei dâmboviţene şi de turuiala zornăitoare din platourile televiziunilor partizane, întoarcerea la știri verificate jurnalistic ar fi chiar un bun exerciţiu de a nu aluneca în noaptea online a minţii. Rep: Mai aveți timp şi pentru poezie, publicistică, proză? Care sunt proiectele literare personale? D.D.: Am scris, și publicat, precizare necesară, câte o carte din fiecare gen enumerat, doar că în altă ordine: proză, după o experiență personală traumatizantă, o carte cu rol de exorcizare aș spune, chiar m-a scuturat de demonii pe care mai toată lumea îi ține prin dulap, prin mansarde, la mansardă. Poezie, din empatie, sunt dintre cei care cred că poezia va salva lumea. După ce am revenit la gazetărie, am strâns pamfletele scrise pentru ziar într-un volum de publicistică. Au venit aceste genuri literare, observ acum, oarecum logic, deși absolut neprogamat, după vorba aceea din vechi: „habent sua fata libelli” – au și cărțile soarta lor! Ar fi vreme acum de proiecte, bine ar fi să fie și vremuri! Și sănătate, cum mai glumesc uneori, pe mine scrisul m-a imunizat, încercați cu ceva mai tare! Rep: Ca jurnalist, unde credeți că se termină profesia și unde începe omul? D.D.: Întrebarea aceasta e atât de importantă încât, mărturisesc, mi-am pus-o și eu de multe ori, în momente fericite, dar și, mai ales, dificile. E una dintre profesiile fără granițe, e absurd să gândești: gata, am plecat de la trust, ajung acasă, dezbrac salopeta și nu mai am treabă, și de ești free-lancer, ai un site, un blog, tot cu ochii după subiecte, tot cu mintea cum ai scris, cum ai relatat, cum ai putea face data viitoare, ce au zis alții pe temă. Are și o componentă „pedagogică”, înveți din ce faci și ai vrea să transmiți din experiența ta, din sinteza și feeback-ul creat în dialogul nevăzut cu publicul țintă. Era o Lege a conservării materiei, că nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Să nu ne iluzionăm, nici legile universale nu mai sunt ce erau: se pierde, dom’le, sigur se pierde ceva… Nu spun că e mai bine sau mai rău, mă feresc de judecăți și generalizări. Simt doar că s-a pierdut ceva… Rep: Putem vorbi de jurnalism în lipsa libertății de expresie? D.D.: Libertatea jurnalistului, ca să rămânem strict pe subiect, e de mult evaporată ca roua, o iluzie. Legea o fac în mass-media patronatul, publicitatea, politicul, spectrul falimentului, nici nu se mai încearcă salvarea aparențelor, cu rare excepții, rarisime. În fond, ce înseamnă jurnalism? Știința de a pune întrebări și răbdarea de a asculta răspunsuri, că prea crede că le știe el, jurnalistul, pe toate. Și, mai presus, libertatea de a spune lucrurilor pe nume, așa cum le-a aflat, le-a documentat. Mai face asta cineva din breaslă? Și, dacă o face, este plătit la valoarea muncii sale? Cam aici începe și se termină libertatea de expresie… Rep: Jurnaliști ai prezentului pe care îi apreciați? D.D.: Ce să vă răspund eu cu jurnaliști ai prezentului? Sunt câțiva veritabili, îi apreciez pe toți, am avut câțiva pe care i-am idolatrizat, și-au pierdut din lumină. Vedeți, și un perete ornat cu icoane, dacă e pur și simplu făcut să epateze, să impresioneze fără să transmită emoție, îți vine să strigi: „Am mai văzut asta, inventați altceva! „ Rep: Ce ați schimba în presa de astăzi, dacă ați putea? D.D.: Dacă aș putea, dar să fim realiști, cine să mai vrea, aș pleda pentru readucerea jurnalismului la rolul său de filtru al valorilor autentice, informației verificate, originalității, utilității. Și totul făcut cu „spuma inimii” de gazetar… Nu știu, nu se mai simt în productele media auctorialul, gheara leului, emoția… Paradoxurile jurnalismului – publicitatea negativă e mai de impact decât cea pozitivă, forțând un joc de cuvinte – e mai benefică. Picătură de otravă a lui Mithridate. La fel, una dintre legile propagandei, cu cât e mai toxică, mai exagerată, cu atât o știre prinde, convinge, se agață în subconștientul colectiv. Indusă prin enormitate! Cum bine zis-a Caragiale: văz enorm și simt monstruos! Sau, cum spune o poetă: „Ce s-a schimbat? nimic nu s-a schimbat!, un zvâcnet din aripi de porumbel”.