Steluţa Lucia Rodica Coposu, sora cea mai mică a fostului lider ţărănist Corneliu Coposu şi preşedinta fundaţiei care îi poartă numele celui care a reînființat PNȚCD în decembrie 1989, a încetat din viaţă joi dimineață. Lucia Rodica Coposu s-a născut la 26 septembrie 1932, în comuna Bobota, judeţul Sălaj, fiind a treia fiică a lui Valentin şi Aurelia Coposu. Tatăl său era preot greco-catolic în comună, semnatar al Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, în calitate de delegat ales al circumscripţiei Şimleu Silvaniei. A urmat cursurile primare în patru localităţi diferite din județul Alba, iar cursurile liceale la Alba-Iulia și Bucureşti (1944-1947). Între anii 1951 și 1956 a urmat cursurile Institutului Politehnic din Bucureşti. Împreună cu sora sa, Flavia, a susţinut familia din bursa primită ca elevă, conform sursei citate anterior. Între 1956 şi 1991 a lucrat la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice din Bucureşti. La 17 iulie 1996, împreună cu sora ei, Flavia Bălescu-Coposu, au înfiinţat Fundaţia Corneliu Coposu, în memoria fratelui lor dispărut cu un an mai devreme. În ţară, au fost înfiinţate sucursale în oraşele Aiud, Buzău, Oradea, Zalău. Cele două surori ale lui Corneliu Coposu, Rodica Coposu şi Flavia Bălescu, au fost audiate ca martori de magistraţii Curţii de Apel Bucureşti în dosarul în care torţionarul Alexandru Vişinescu, fost comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a fost acuzat de crime împotriva umanităţii, procesul care a început pe 24 septembrie 2014. Alexandru Vişinescu, fost comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a fost trimis în judecată de Parchetul General pentru săvârşirea de infracţiuni contra umanităţii, în legătură cu abuzurile exercitate asupra deţinuţilor politici, printre care Corneliu Coposu, Ion Mihalache, Ion Diaconescu, Constantin Titel Petrescu, Radu Ciuceanu. „Izolarea se dădea pe baza unui raport al gardianului şi se putea aplica de la 1 la 7 zile. În afară de aceste pedepse cu izolare nu cunosc alte cazuri, însă ştiu de cazul A., coleg de celulă, care a cerut să nu i se pună sare la mâncare, însă a fost refuzat. Ca urmare a refuzului, el a declarat greva foamei însemnând cam trei zile, iar în a patra zi era alimentat forţat prin intermediul unui furtun pe gât, iar cu o pâlnie îi turna un lichid. Pentru el a însemnat o suferinţă, fapt care a dus la decesul lui după 40 de zile”, este relatarea unuia dintre supravieţuitorii detenției în Penitenciarul Râmnicu Sărat. Potrivit documentelor descoperite de către cercetătorii Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) în arhive, pe 18 martie 1968, o persoană cu funcţie de conducere în ceea ce priveşte regimul de detenţie spunea la acea dată că „era un sistem de a bate fără milă, în mod barbar (…) deţinuţii erau bătuţi în asemenea hal încât pierdeau carnea de pe ei”, adăugând că „era un lucru revoltător, se întâmplau lucruri care pur şi simplu te uimeau; dacă s-a ajuns până acolo să i se dea deţinutului să mănânce materii fecale şi să i se urineze în gură!”.