Valere BURLACU Zi sfântă de duminică. Cele câteva ulițe ale Fișiciului buzoian erau învăluite într-o pâclă izvorâtă dintr-un cazan încins în care soarta venerabililor săi locuitori ce bat aproape cu toții spre vârsta senectuții părea stoarsă și de ultimile picături de energie. O căldură înnăbușitoare pusese stăpânire peste tot și peste toate. Razele unui soare hain de această dată săpase urme adânci în pământul crestat de șănțulețe prin care apa se pierduse de zile bune în fumul nopților agonizante. De jur împrejurul căsuței de refugiu în care se țesuseră cândva amintirile nepoților Clara, Rareș și David, o liniște mormântală. Nea Ion Andrei și ai săi confrați privesc din înaltul cerului cum căsuța strămoșească se duce de râpă la propriu, aidoma celei a vecinului lor Stelică, ruptă în două într-o noapte de coșmar de zvârcolirile pământului ce nu-și mai găsește astâmpărul de mii și mii de ani, mulți de tot la număr. Peste drum, mândria lui Vasile Cucu și a tantei Filița, o gospădărie înfloritoare pe la început de acest nou secol le ține isonul singurătății. Mai spre calea Boziorului, casele cândva falnice ale neamurilor Gănarilor și Goideștilor împrăștiate nici ele nu știu pe unde par a-și aștepta sfârșitul sub apăsarea uitării a ceea ce au fost odată. Doar casa unchiului meu Gheorghe Mirică/Miriciou este luată cu asalt din toate părțile de o grădină de flori cum alta nu-i prin zonă, îngrijită de profesoara Lica/Eleonora Mușat care, după pensionare, ține cu tot dinadinsul să continue tradiția moștenită de la mama sa, tanti Gica, având ca temelie pasiunea și respectul față de natură. În satul în care cu vreo treizeci și ceva de ani în urmă ulițele i se umpleau de zarva cetelor de copii care nu încăpeau într-un autobuz, acum îi poți număra pe degetele de la o mână pe cei care se îndreaptă spre străvechea școală din Bozioru unde cândva profesau numai cadre didactice calificate. Inevitabil și dureros în egală măsură, satul în care și eu mă refugiam în fiecare vară pe când eram copil pare a-și da ultima suflare așa cum s-a întâmplat și cu Gornetul de mai la deal, din mijlocul codrilor seculari, care a fost șters de pe hartă la începutul acestui deja încercat secol. Și când te gândești că înainte de decembrie ’89 aici funcționa la capacitate o bază de tratament tradițional al reumatismului țăranilor din Băragan care-și găseau leacul sub oblojirea apelor termale sulfo-calcaroase unice în țară, mai că-ți vine să dai cu pălăria de pământ de ciuda ce-ți cuprinde sufletul. Rămânând în aceeași unică și mirifică lume a legendelor, să mai amintim că prin actualul sat Pinu cică ar fi trecut în fruntea unei însemnate armate însăși Doamna Chiajna, nepoata lui Ștefan cel Mare și fiica domnitorului Petru Rareș, care, de teamă de a fi învinsă în lupta ce urma a fi dată cu migratorii atrași ca un magnet de bogăția locurilor, ar fi dat ordin slujbașilor de încredere să sape în piatră tare o ascunzătoare în care să depoziteze temporar cantitățile de aur cu care urma să-și blagoslovească ulterior supușii și familiile lor; de aici hălăduirea prin zonă a căutătorilor de comori. Pe negândite, mașina condusă de mine dar ghidată telepatic de nepotul David Sava s-a oprit la poalele Ivănețului de la înălțimea căruia puteai să-ți odihnești privirea peste niște păduri seculare și priveliști unicat prin măreția lor. Tocmai când ne era lumea și viața mai dragă, din senin, de după o culme, un nor răzleț s-a răzbunat pe zăpușeala din jur și ne-a dat onorul cu o ploicică la care nici nu visam, făcând parcă să tresară totul în jur. Cred că realizați cât de binevenită, în aparență, era trecerea de la cele treizeci și ceva de grade ale Fișiciului la numai șaisprezece grade ale Ivănețului în mai puțin de două ore! Surprinși și oarecum speriați de posibilitatea de a deveni captivii muntelui în situația unei iminente ruperi de nori, am cam greșit drumul și ne-am trezit undeva, la marginea Lacului Mocearu, ascuns bine între păduri de brazi și de mesteceni unicat prin măreția lor. Doi tineri din Lopătari, ce-și încercau norocul la pescuit de multe ore bune fără să fi prins ceva până la sosirea noastră intempestivă, ne-au liniștit că ne-am fi speriat degeaba că nu a fost vorba decât de descărcarea unui nor care nu a udat pământul nici măcar cât lacrimile unui copilaș sânul maicii sale! Să mai zică de acum înainte cineva că numai fericirea s-a născut la sat! Coborând apoi spre Chiliile Buzăului, ne-am abătut o țâră până la ciupercile de piatră, în realitate niște trovanți de genul celor de la Ulmet, dar la o scară mai mică. În jurul lor, de-a lungul vremurilor, s-au țesut povești care mai de care mai înspăimântătoare, dintre care mă opresc la cea mai înduioșătoare. Se spune că în vremuri cărora nimeni nu le mai cunoaște seama, un grup de fecioare, nesocotind sfaturile bătrânilor, într-o zi de sărbătoare aleasă ar fi plecat la cules de ciuperci însoțite fiind de vrăjitoarea împrejurimilor. La apariția unei cete a migratorilor, pentru a nu fi luate prizoniere, vrăjitoarea le-a transformat pe frumusețile locului în stane de piatră sub forma ciupercilor culese, fiind ucisă după aceea de vrăjmașii supărați că și-au pierdut prețioasa pradă. Continuându-ne drumul spre casă, am fost, din nou, surprins să văd răsfirate prin pădurile ce păreau la un moment dat a le înghiți cu totul case bine întreținute, locuite de cei ce nu le-ar da pe nimic altceva din lumea asta și a căror legătură cu civilizația se făcea pe niște cărări pe care abia se putea strecura o căruță. O lume paralelă a semenilor noștri uitați de mai marii zilei cărora nu le-a trecut prin cap vreodată să încropească un plan național de renaștere a satului românesc pe fundamentul tradițiilor străbune, liant al statorniciei și legăturilor dintre generații. Impresionant chiar și pentru mine care cunosc zona de care mă simt legat sufletește prin originile moșilor și strămoșilor mei este că toate drumurile parcurse în acea zi sunt asfaltate și bine întreținute, ceea ce se constituie într-o dovadă palpabilă a includerii acestor comori ale timpurilor trecute în cadrul Geoparcului Natural al Ținutului Luanei, rămânându-ne nouă obligația de a răspunde pe măsură pentru conservarea acestora.