Valere BURLACU O zi de sfârșit de mai în care biciuirea uneia dintre ploile bacoviene te ducea mai mult cu gândul la căutarea unui loc călduț numai bun pentru stat la taclale depre tot și despre toate cele trecute și viitoare. Numai că grupul liceenilor slobozeni de odinioară cu tinerețea neterminată ce reinventaseră după mai bine de o jumătate de secol spiritul acelui dezgheț ideologic de pe la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, în care veselia și speranța deveniseră caracteristici definitorii, era de altă părere și o luaseră binișor la picior spre acea lume aparte a romanitului, cum i se mai spune în lumea științifică chihlimbarului negru-verzui de Colți, mica așezare ce a intrat în mentalul colectiv sub denumirea de Țara Luanei. După un drum cu peripeții menite a-i face să râdă în hohote chiar și pe copiii de grădiniță ne-am adunat cu toții, în sfârșit, în fața unei case țărănești ca oricare alta din satul Colți, pregătiți să luăm cu asalt singurul muzeu al chihlimbarului din această parte de Europă și a noastră țară străbună. Oarecum derutați, după ce am pătruns în cămăruța de la intrare fiecare se grăbea să ajungă cât mai în față pentru a putea să deslușească scrisul de pe hărțile și planșele ce acopereau pereții sau să admire mineralele unei mini expoziții „de întâmpinare”. Fără a fi băgată în seamă, printre noi se strecură cu greutate o fetișcană ce părea că abia terminase liceul și care aveam să aflăm că se numește Diana Gavrilă, în realitate profesoară de istorie, ghid turistic atestat și custode al acelei instituții culturale inedite. Fără alte introduceri inutile începu să ne conducă pe cărările culmilor muntoase din zonă pentru a descoperi tainele unei averi naționale ce a scris istorie- chihlimbarul de Colți, unic în lume, cunoscut și recunoscut și sub denumirea de rumanit. Timp de mai bine de o oră, etalând o pasiune ce înlătura din start rutina, ne-a transmis tuturor celor prezenți un noian de informații din varii domenii fără a fi plictisitoare sau și mai mult agasantă în vreun fel, transformându-ne practic în niște elevi silitori care încercau să-i țină isonul cu câte o întrebare iscoditoare, provocatoare chiar din când în când. Așa a fost dat tuturor să afle poate pentru prima dată că această piatră semiprețioasă a chihlimbarului s-a format prin fosilizarea rășinii unei specii rare de pin ca urmare a unui proces natural întins pe durata a milioane de ani. Cu toate că are o duritate relativ mică, ni s-a mai spus, totuși prelucrarea ei până a da formă bijuteriilor atât de căutate de când lumea de către doamnele din înalta societate și nu numai necesită abilități și cunoștințe deosebite dobândite după un îndelung exercițiu de la înaintașii devenți maeștri recunoscuți în breaslă. Având o capacitate unică de captare a energiei materialelor cu care intră în contact, piatra de chihlimbar a fost folosită încă de pe la începuturile organizării sociale a societăților preistorice ale omenirii în diferite ritualuri mistice sub forma unor amulete, talismane, pandative sau bijuterii ce ar fi avut darul de a alunga răul, energiile negative și blestemele vrăjmașilor. Mai mult decât atât, încă din antichitate chihlimbarului i se atribuiau calități curative în tratarea anumitor afecțiuni datorită abilităților de a atrage energii pozitive, de a aduce claritate la nivelul gândirii și a oferi protecție celor ce-l purtau în fața răului. Demn de semnalat, ni s-a mai spus, este că Muzeul chihlimbarului se află amplasat într-o arie protejată legal, de interes național și internațional, intrată recent în patrimoniul UNESCO, unică în sud-estul Europei, în care s-au descoperit roci cunoscute în limbajul popular și sub denumirea de ambră având o valoare calitativă deosebită dată și de nuanțele unice în lume ale chihlimbarului negru cu ușoare irizări verzui ce se găsește numai în jurul satului Colți. Așa se explică și faptul, bunăoară, că la Expozițiile Universale de la Paris și Viena organizate în anii ’80 ai secolului al XIX-lea chihlimbarul negru de Colți a obținut medalia de aur impresionând întreaga lume științifică din domeniul geologiei, asta și datorită marelui om de știință Gheorghe Munteanu Murgoci a cărei lucrare de referință intitulată „Zăcămintele succinului din România”, fundamentată pe rezervele de chihlimbar buzoiene, i-au atras notorietatea internațională și acordarea primului titlu de docent unui cercetător român de către cele mai înalte foruri științifice internaționale ale acelor vremuri. În mod firesc, pe atunci bijuteriile confecționate de meșterii locali specializați în tehnica prelucrării chihlimbarului se aflau la mare căutare ajungând să fie purtate și etalate frecvent de însăși regina Angliei și alte fețe împărătești ale vremurilor trecute. O parte însemnată a muzeului de unde nu ne mai venea parcă să plecăm este dedicată inginerului Dumitru Grigorescu, care și-a pus toată agoniseala proprie la bătaie pentru înființarea prin anii 1902-1937 a primei întreprinderi de exploatare în stil minier a chihlimbarului de Colți, inițiativă abandonată într-un final datorită dificultăților tehnice, calitățile solului calcaros-nisipos în straturi compacte nepermițând amenajări sigure. A devenit deja istorie plină de tâlcuri prin acele locuri faptul că, pentru a-i intra în grații temutului Stalin, noile autorități comuniste au dat iama prin gospodăria familiei celui mai priceput meșteșugar în arta prelucrării chihlimbarului, Gheorghe Cristian, și i-au luat cu japca cea mai mare „pepită” recoltată până atunci din zonă și din care avea să fie confecționată o pipă oferită marelui cârmaci de la răsărit ce le vârâse comunismul cu forța și în curțile casele celor din Colți. Din păcate, ne spunea cu un regret ușor sesizabil inegalabila noastră amfitrioană, tradiția prelucrării artizanale și a exploatării organizate a acestui mineral care avea cândva un preț asemănător aurului s-a pierdut în timp, singurele unelte și instalații de șlefuire și transformare în bijuteriile atât de căutate cândva putându-se a fi vizionate numai în spațiul expozițional special amenajat în incinta Muzeului Astra din Sibiu. Dovedind o vastă cultură, autoare fiind și a unei lucrări de referință publicată în anul 2013 sub titltul „Enigme ale trecutului îndepărtat în Munții Buzăului”, rod și al unei prodigioase cercetări arheologice și nu numai întreprinse pe durata multor ani sub îndrumarea mentorului său Dumitru Nica, profesoara și îndrăgitul nostru ghid ne-a purtat în paralel și pe firul istoriei locurilor din paleolitic și până spre zilele noastre având ca pretext un tablou imens amplasat chiar la intrarea în ineditul muzeu. Pornind de la o imagine de ansamblu a unei civilizații existente chiar înaintea celei imortalizate pe celebrele tăblițe de la Tartaria, civilizație ce a evoluat în jurul Grotei Fundu Peșterii, circumscrisă ansamblului de monumente rupestere al arealului Aluniș, Nucu, Ruginoasa, îndrăgita noastră prietenă de conjunctură ne-a descifrat tainele cultului fertilității, primordial în acele colectivități primitive ale începuturilor existenței omenirii pe aceste meleaguri. Grota, având o intrare cu aspect vulvar, ni s-a spus a fi de vârstă terțiară, începând a fi folosită ca loc de refugiu și de cult în timpul neoliticului târziu după vechimea stabilită științific a primelor incizii reprezentând niște pumnale stilizate ce ar fi fost confecționate, se pare, din lemn. Pereții acelei peșteri, denumire sub care este cunoscută în zonă, s-au constituit de-a lungul mileniilor într-o adevărată tablă pe care locuitorii săi pasageri au făcut inscripții, încizii în piatră ce ne ajută să citim evoluția comunităților acelor vremuri demult uitate. Demn de remarcat este și faptul că ulterior venirii lui Hristos în astă lume, spațiul respectiv ar fi fost amenajat și folosit și ca schit al primilor creștini ce s-au refugiat pe aici, prin Munții Buzăului, în urma prigonirii lor de către regimurile păgâne din zonele de baștină. În mod firesc, într-o regiune în care istoria oamenilor acestor locuri este la ea acasă, lumea legendelor este prezentă la tot pasul, transmise prin viu grai din generație în generație. Începând cu cea a Luanei, fecioara atotputernică venită pe pământ dintr-o altă lume și așezată pe aceste meleaguri unde s-ar fi îndrăgostit de un ciobănaș de-al locului, refuzând astfel să se mai întoarcă la ai săi. Or, asta ar fi atras mânia unei întregi armate scoborâtă din înaltul cerurilor în care de foc pentru a pârjoli totul în calea lor. Numai că Luana, cunoscându-le secretele, zice-se, i-ar fi învățat să se ascundă în peșteri, în grote și în alte crăpături ale pământului, vindecându-le mai apoi rănile cu apă vie ale căror puteri tămăduitoare doar ea le cunoștea. O poveste pe care eu, cu origini străvechi în satele de peste culmea Alunișului la temelia căreia se află cea mai veche biserică săpată în piatra muntelui de doi ciobani ce o întâlniseră în vis pe Maica Domnului, am auzit-o de nenumărate ori de la bunica maternă care se mândrea că s-a născut și crescut în Țara Luanei. După o prelegere ce a depășit cu mult o oră în care ne-a lăsat impresia că ar fi uitat chiar să și respire, profesoara Diana Gavrilă și-a luat la revedere de la noi, invitându-ne pe toți să o însoțim oricând, în perioada vacanței de vară a elevilor, pe cărările monumentelor rupestre de la Agatonul Nou și Vechi,, Fundătura, Ghereta, Bucătăria, Peștera lui Dionisie Torcătorul, Bisericuța lui Iosif deasupra căreia în piatra muntelui se poate zări și acum semnul peștelui anunțător al unui așezământ al creștinilor prigoniți, toate locuri pe unde s-au refugiat, au viețuit și propovăduit credința creștină primii sihaștri ce aveau să pună bazele a ceea ce avea să se numească mai târziu ca fiind Athosul românesc. Un ținut binecuvântat de Dumnezeu se poate spune cu îndreptățite argumente dar nepus în valoare așa cum ar merita, după cum vă spun și eu care mi-am petrecut majoritatea vacanțelor copilăriei și adolescenței în casa unchiului Gheorghe Mirică/Miriciou din satul Fișici mai sus de Bozioru, spre miezul Munților Buzăului. Fără îndoială că dacă veți accepta și această invitație a distinsei profesoare Diana Gavrilă veți avea ocazia să vă convingeți din nou că numele său a devenit deja sinonim cu Țara Luanei, cu pasiunea față de slujirea istoriei neamului său, mare cât o Românie întreagă, alăturat altuia precum al colegului său mai în vârstă Ilie Mândricel, împătimit scormonitor de arhive întru aflarea secretelor acestor locuri de-a dreptul mirifice de-a lungul istoriei.