Una dintre cele mai expresive și complexe voci ale jazzului românesc contemporan vine la „Buzău Sound of Jazz”. Este o artistă care îmbină rigoarea formării clasice cu profunzimea teatrului și libertatea improvizației, o creatoare cu un timbru inconfundabil și o prezență scenică magnetică. Buzoienii vor avea ocazia să o întâlnească și să o asculte live într-un concert cu totul special. Este vorba despre Irina Sârbu, compozitoare, pianistă, actriță și pedagog, dar mai presus de toate, un om care transformă viața în muzică. Cu o delicatețe rară și o sinceritate curajoasă, ea își spune poveștile prin note, versuri și vibrații. Albumul său „At the End of July” este un proiect muzical și un adevărat jurnal sonor, pentru că sunt zece piese ce transpun experiențe personale, scrise integral de ea și aranjate de pianistul Sorin Zlat. Este un album-confesiune, o formă de catharsis, o dovadă că vulnerabilitatea poate fi cea mai puternică formă de artă. Reporter: Veți concerta la Buzău alături de Sorin Zlat, Ciprian Parghel și Iulian Nicolau. Deci aceasta este formula completă de pe scenă sau mai sunt și alții? Irina Sârbu: Nu, doar noi patru vom fi. Rep: Ce înseamnă pentru dumneavoastră participarea la festivalul Buzău Sound of Jazz? Cum ați primit invitația? I.S.: Am primit-o cu mare bucurie și entuziasm, pentru că de câțiva ani am tot concertat pe la Buzău; nu la acest festival, dar îmi doream să fac parte din el. Mă bucur mult de invitație și abia aștept să împărtășesc Buzăului, iubitor de jazz, proiectul nostru „At the End of July”. I.S.: O să cântăm piesele de pe albumul „At the End of July”, album pe care l-am lansat acum doi ani. Este un album pe care l-am scris integral, sută la sută , și versuri, și muzică. Aranjamentele sunt făcute de Sorin Zlat și albumul reprezintă o poveste de viață. De fapt, sunt zece povești, pentru că sunt zece piese: nouă în limba engleză, pentru că este limba internațională a jazzului, și o piesă în franceză, pentru că mie îmi place foarte mult cum sună „Bossa Nova” în limba franceză. Și fiecare melodie reprezintă o poveste foarte personală din viața mea. E ca un album de fotografii, de povești, care mă reprezintă sută la sută. Deci asta vom avea ca repertoriu. Rep: Care este cea mai emoționantă piesă pentru dumneavoastră de pe acest album și de ce, dacă puteți să ne spuneți? I.S.: Cea mai dragă și emoționantă este piesa „That’s My Girl”, pe care chiar o să o cânt împreună cu fetița mea, Ana. Am scris piesa pentru ea. Este înregistrată cu ea pe album. Și mereu când am ocazia să prezint albumul live, o invit și pe ea pe scenă. Și atunci e un moment mamă-fiică foarte emoționant. Deci asta ar fi „That’s My Girl”. Rep: Este primul dumneavoastră album de autor? Dacă are o poveste acest album, cum a fost procesul creativ de la primele idei muzicale până ați găsit forma finală a albumului? Rep: Cum a fost experiența artistică de a înregistra alături de fiica dumneavoastră? I.S.: A fost foarte emoționant. M-am bucurat enorm că a fost de acord să facem asta împreună, pentru că simt că este un cadou prețios, ceva ce va rămâne pentru totdeauna: înregistrat, scris, dedicat pentru ea, despre ea, și împreună cu ea. E, cred eu, cel mai frumos lucru pe care l-aș fi putut face, din perspectiva mea de mamă și muziciană. Rep: Credeți că fiica dumneavoastră vă va urma în cariera muzicală? Are același talent? I.S: Are un talent chiar mai mare decât al meu. Abilități impresionante, un simț muzical aparte. Dar este încă mică, nu știe încă ce își dorește cu adevărat. Mi-ar plăcea să urmeze drumul muzicii, pentru că viața de muzician, mai ales în jazz, mi se pare extraordinară, intensă, autentică. Mi-aș dori să trăiască și ea astfel de experiențe. Însă, desigur, alegerea îi aparține. Momentan, vrea să învețe să bată la tobe, ceea ce mi se pare fantastic! Cântă foarte bine, dar, ca pentru mulți copii din generația ei, partea de studiu e mai dificilă. I.S.: Face zece ani peste două săptămâni. Rep: Ați studiat pianul clasic timp de 15 de ani. Cum v-a influențat această formare cariera în jazz? I.S.: A avut un rol fundamental. Eu cred că acesta este traseul ideal pentru orice muzician, indiferent de gen: să începi cu muzica clasică. Te ajută să-ți formezi tehnica, gândirea muzicală, să înțelegi structura și logica muzicii. De acolo, te poți desprinde spre orice stil vrei. Pentru mine, muzica clasică a fost baza solidă a formării mele ca muzician, nu doar ca interpret de jazz. Rep: Ați urmat și actorie. Cum s-a produs trecerea de la pian și actorie la jazz? I.S.: A fost un parcurs frumos și neașteptat. Am început cu muzica clasică, apoi, în liceu, am descoperit jazz-ul, fiind colegă cu Andrei Tudor. Era foarte pasionat de jazz și am început să cântăm împreună, în duo – prima mea formulă. A fost un început intens și revelator. Apoi ne-am separat profesional și fiecare și-a urmat drumul. Mi-am dorit mult să dau la actorie. Am și intrat, dar în cele din urmă mi-am dat seama că muzica este ceea ce mă reprezintă cu adevărat. Întâlnirea cu Anca Parghel, în 2003, a fost decisivă. Am început să studiez serios jazz-ul cu ea și am simțit că acela era drumul meu. Am urmat instinctul și inima. Muzica mi se potrivește cel mai bine pentru ce vreau eu să exprim. I.S.: A fost minunat. Anca Parghel era extrem de generoasă ca profesor. Spunea tot ce știa, te învăța tot ce putea. Ne-am înțeles foarte bine de la început. Eu încercam „să fur” tot ce puteam de la ea – tehnici, stil, atitudine –, apoi să-mi găsesc propria voce. Ea m-a susținut în această căutare. Am învățat de la ea să improvizez, să-mi organizez repertoriul, să mă prezint la un concert, să fiu profesionistă, să-mi respect munca și colegii. A fost un model artistic și uman. Rep: Cum ați ajuns la colaborarea cu Sorin Zlat? Ce v-a atras la stilul lui? I.S.: Colaborarea cu Sorin Zlat a început firesc, dintr-o admirație reciprocă. Îl consider un muzician, un pianist și un artist excepțional. Țin foarte mult la el, ca la un frate. M-a ajutat enorm în dezvoltarea mea artistică, mai ales prin faptul că a acceptat să facă aranjamentele pentru acest album, un moment care ne-a apropiat și mai mult. De atunci am început să cântăm împreună tot mai des. Este un artist care mă inspiră profund, iar conexiunea noastră pe scenă este una autentică. Ne susținem reciproc, iar în jazz, schimbul acesta de energie și inspirație este esențial. Rep: Aveți un doctorat în teatrul muzical pentru copii. Cum se îmbină teatrul cu muzica în munca dumneavoastră artistică? I.S.: Teatrul și muzica se completează perfect în parcursul meu artistic. Actoria m-a ajutat să fiu mai încrezătoare, mai liberă și mai dezinvoltă pe scenă, m-a ajutat să mă cunosc mai bine. Pe de altă parte, muzica a adus rigoare și magie în viața mea. Cele două domenii s-au împletit armonios și au contribuit la formarea mea ca artist. Legat de teatrul muzical pentru copii, coordonez de 14 ani proiectul educativ „Clasic e fantastic”, la București. Este o inițiativă dedicată educației muzicale, desfășurată lunar la Ateneul Român. Fiecare concert are o temă diferită, iar Avem și o lecție de jazz pentru copii, unde le explicăm ce înseamnă swing-ul, improvizația, și le spunem povești despre mari artiști. Copiii pot interacționa cu artiștii, pot pune întrebări; e un format viu, interactiv. Deja intrăm în cea de-a 14-a stagiune. Rep: Ce vârstă trebuie să aibă copiii și cum pot participa la acest proiect? I.S.: Este important de precizat că proiectul este pentru copii, nu cu copii. Ei sunt invitați ca public. Îi așteptăm cu drag la Ateneul Român și la Teatrul Odeon. La Odeon prezentăm spectacole despre copilăria marilor muzicieni; acolo vârsta recomandată este între 4 și 9-10 ani. La Ateneu, vârsta potrivită este de la 7 ani în sus; și spun mereu: până la 100 de ani! Muzica e pentru toată lumea. Rep: Combinați jazzul cu Bossa Nova, tango și chiar muzică tradițională românească. Cum reușiți să armonizați toate aceste influențe? I.S.: Tot timpul am cântat ceea ce am simțit că mă reprezintă și mă bucură. Iubesc folclorul, muzica lăutărească, samba, tango-ul, muzica franceză… și nu mi-e greu să le interpretez, pentru că, venind din teatru, știu să mă transpun în starea fiecărui gen muzical. Reușesc să intru în pielea „personajului” fiecărui stil și să transmit povestea cu autenticitate. Cânt mereu cu poftă, cu bucurie; și publicul simte asta. Se creează o magie între scenă și sală, o energie vie care aduce bună dispoziție, indiferent de repertoriu. Rep: Trebuie să vă întreb și despre „Irina Sârbu Band”! Ce v-a ținut împreună de-a lungul anilor? I.S.: Pe scurt? Anca (n.r., Parghel). Ea a fost mereu foarte generoasă; ne invita să cântăm câte o piesă ori de câte ori avea concerte în cluburi. Așa ne-am conectat, ne-am cunoscut și, în timp, am rămas împreună. Rep: Mai aveți programate concerte în această formulă? I.S.: În formula actuală, nu chiar, dar vom mai avea concerte. În august, de exemplu, vom cânta la Brașov. Încă nu am detalii foarte clare, dar o să le anunț pe social media. Rep: Ați concertat în multe orașe: New York, Viena, Paris, Ierusalim. Ce ați descoperit despre muzica voastră în acele locuri? Cum a reacționat publicul internațional la piesele în limba română sau la cele tradiționale? I.S.: Publicul din afară e surprinzător de deschis. Foarte interesat de muzica tradițională a altor țări, în cazul nostru, de muzica românească. Cele mai multe turnee le-am făcut împreună cu Marius Mihalache și trupa lui. Iar țambalul, fiind un instrument atât de special, a avut un impact puternic. Marius e foarte atent la sonorizare și la alegerea repertoriului, așa că reacțiile au fost fantastice: publicul a cântat cu noi, a fost surprins plăcut, și mereu curios să afle mai mult. A fost o energie frumoasă. Rep: Predați la UNATC. Ce le transmiteți studenților despre libertatea în jazz? I.S.: Le spun mereu același lucru: ca să ajungi la libertate, trebuie, paradoxal, să înveți rigoarea. Să ai disciplină. Îi învăț să vină la timp, să-și facă temele, să studieze cât pot, să aibă răbdare. Lucrurile nu vin imediat. Trăim într-o epocă – mai ales în 2025 –, în care toată lumea vrea rezultate instant. Dar în muzică nu e așa. Nici în viață, de fapt. Avem nevoie de timp. Cu toții. Rep.: Dacă ați putea alege o singură piesă pe care să o cântați toată viața, care ar fi și de ce? I.S.: Cred că mi-ar plăcea foarte tare să cânt „Air Mail Special”. Este o piesă foarte, foarte rapidă pe care o cânt cu Rep: Ce mesaj ai vrea să transmiți publicului din Buzău, ținând cont că festivalul de jazz de aici este abia la a doua ediție? I.S.: I-aș îndemna să vină la concerte și să asculte jazz, pentru că este o muzică care spune povești frumoase și foarte personale. În jazz, fiecare poveste e diferită și fiecare ascultător se poate regăsi în ea. Este o experiență personală atât pentru artiști, cât și pentru public. Totul se întâmplă spontan, pe loc, în funcție de inspirația muzicienilor și de conexiunea dintre ei. Aceasta este libertatea jazz-ului — improvizația și creativitatea în timp real. Rezultatul este un produs artistic unic, creat special pentru public în momentul respectiv. Cântăm cu drag pentru publicul din Buzău și am fost mereu plăcut surprinsă că la festivalurile de aici a fost mereu plin și că oamenii apreciază muzica.